Revista Didactica Genesis

Suntem ceea ce facem, nu ceea ce spunem

photo-1503160814947-656030efef06

Am ales să scriu pentru suflet, nu pentru minte. Mi-aș dori ca acest articol să devină o pledoarie pentru copii, întrucât sunt ferm convinsă că fiecare om este rezultatul propriei copilării și că o copilărie nereușită ne face mai puțin “reușiți” atât ca adulți, cât și ca părinți.

M-am întrebat adesea ce înseamnă și mai ales ce trebuie să faci să fii un părinte bun. Din punctul meu de vedere, există două maniere de a răspunde: prin prisma mea, ca părinte și fost copil, și prin prisma copilului meu. Relația părinte-copil este mereu vie, dinamică și în schimbare, ceea ce îmi dă șansa să devin un părinte mai bun decât cea care am fost ieri, iar peste câțiva ani mai bună decât cea care sunt astăzi. Pe lângă cărțile de psihopedagogie pe care le-am citit în decursul anilor și care îmi sunt de real folos, mai sunt și câteva lucruri de bază care trebuie luate în considerare în relația părinte-copil. Ar fi bine dacă am reuși să ne privim copiii cu atenție, cu un ochi obiectiv și să fim atenți la anumite aspecte, care pot fi adevărate indicii ale stării copilului, nu numai fizică cât și psihică. Să vedem cât de sănătos este, cât și cum se joacă, cât de des zâmbește, cât de mulțumit este cu ce are, cât de sigur pe el este, cât de protejat se simte, cât de mult îi place să facă ceea ce face, de ce se teme, cum doarme. Fiecare copil este unic și de aceea nu trebuie comparat cu alți copii. Copilul este o persoană pe care trebuie să o cunoaștem și să o înțelegem, astfel încât să scoatem la lumină tot ce are mai frumos și mai bun. Așa cum o floare nu crește dacă nu are pământul potrivit, lumină, căldură și apă suficientă (sau le are în surplus) – cu alte cuvinte, dacă nu are condițiile potrivite – așa se întâmplă și cu copilul.

Pentru că nu ne lasă să ne gândim numai la noi, copilul ne învață cel mai bine măsura generozității, a grijii pentru celălalt, a sacrificiului. Ne aduce aminte că putem zâmbi în fiecare zi, că el este motivul pentru care putem să zâmbim în fiecare zi, că putem afla bucuria în cele mai mărunte lucruri, că dragostea nu se câștigă cu bani și nici respecul cu biciul, că respectul se câștigă, nu se impune. Ajutându-l să înțeleagă lumea, ajungem și noi să o înțelegem mai bine. Povețele pe care i le dăm ne ajută să înțelegem mai bine unde am greșit și să îndreptăm ce se mai poate îndrepta.

Exemplul personal al părintelui nu numai că este cel mai bun “manual” pentru copil dar este și mai convingător decât toate cuvintele. Nu trebuie să uităm că în relatia părinte – copil, lucrurile cele mai complicate pot avea răspunsuri simple. Atunci când nu înțelegem purtarea copilului nostru, ar fi bine dacă am avea tăria să ne punem pe noi în fruntea listei de “suspecți” și să ne autoanalizăm cu atenție. S-ar putea să găsim acolo răspunsul. Voi da aici un exemplu concludent, descris de Irina Petrea în cartea „Și tu poți fi supernanny”. „O familie are un copil de 16 ani. Copilul are un păr frumos și lung, care nu își are locul în situția de față, și anume elev în clasa a IX-a. Deja și-a format obiceiul de a-și da  bretonul de pe frunte dând din cap. După numeroasele reproșuri și somații, toate inutile, dirigintele i-a scăzut nota la purtare. Copilul are acum statut de băiat rău: nu-și mai face temele, deranjează orele, este impertinent față de profesori. Cu alte cuvinte, face tot ce poate să-și mențină locul în anturajul său, unde nu poate ieși în evidență decât astfel. Tatăl explică acestea cu multă nedumerire și cu vădită îngrijorare, întrucât atât lui, cât și soției dumnealui, le-a plăcut cartea, devenind, astfel, oameni muncitori, care și-au făcut un rost în viață. Nici unul dintre ei nu înțelege de ce copilul lor se comportă astfel, având în vedere că ei nu au avut un astfel de comportament. Din acest motiv se ceartă veșnic cu el, întrucât acesta nu mai este copilul lor de altă dată. Trebuie menționat că fiul seamănă foarte bine cu tatăl – păr lung până la umeri, blond, prins în coadă la spate. Astfel, am găsit răspunsul la problema părinților: copilul își adoră tatăl și nu își dorește decât să semene cu acesta. Tatăl este sfătuit să se tundă el primul, ca să dea un exemplu. Este un părinte iubitor și acceptă, de dragul copilului, să se tundă, deși e puțin reticent. Crede că problema cu școala este mult prea mare ca să se rezolve atât de simplu. Merge la frizer “ca să o-ncerc și pe asta”. Copilul îl însoțește neincrezător. Când frizerul își bagă foarfecele în părul tatălui său, acesta exclamă în culmea uimirii: “Ai făcut tu asta pentru mine?!” Tatăl confirmă. Copilul se urcă singur pe scaun și se dă de bunăvoie pe mâna frizerului. Ies amândoi mândri unul de celălalt nevoie mare. Tatăl e din nou eroul copilului său.” (Petrea, I. - Și tu poți fi supernanny, Editura Trei)

Un alt aspect important în relația părinte – copil este nevoia de a fi plăcut, iubit, înțeles și acceptat. Câți adulți nu tânjesc după un cuvânt bun de la mama, de la tatăl lor, chiar dacă poate au ei înșiși copii? Iar dacă nu găsesc alinare la părinți, adulții o caută la partenerul de viață. Cu alte cuvinte, cu toții simțim nevoia de apartenență. De aceea, încercăm să ne comportăm în așa fel încât să ne simțim apreciați, iubiți, acceptați, înțeleși de cei din jur și mai ales de familie și de cei apropiați.

În loc de concluzii, am simțit că ar fi mai potrivite câteva ponturi, care ne pot ajuta să avem o relație reușită cu copiii noștri și să-i înțelegem mai bine:



  • Să ne observăm copiii, să stăm de vorbă cu ei, să încercăm să aflăm ce le place să facă și ce nu. Dacă nouă ne place ceva, nu este obligatoriu ca și lor să le placă.
  • Nu este bine să ne stabilim obiective în ceea ce-i privește fără a-i consulta, fără a ține cont de părerea lor, de dorințele lor, de visurile lor, de aptitudinile și talentele lor.
  • Trebuie să învățăm să ne bucurăm de realizările copiilor nostri, oricât de mici ar fi ele, întrucât ei au depus efort. Ei nu trebuie desconsiderați, nu trebuie luați în derâdere. Nu trebuie să uităm că și geniile au muncit mult până au reușit să pună o idee în practică. Și marii pictori nu făceau decât să mâzgaăleascaă la început.
  • Să nu uităm să fim rezonabili. Nu trebuie să cerem copilului ceea ce noi nu putem face. Să nu uităm să ne punem în locul copilului păstrând proportiile.

Scopul unui părinte nu este să-și pedepsească copilul, ci să-l învețe și să prevină ca el să facă rău lui însuși sau altora. Intrucât nu putem fi tot timpul lângă copiii noștri, trebuie să-i învățăm să aleagă între bine și rău, să înțeleagă că fiecare faptă are urmările ei – plăcute sau neplăcute.

 

  • Unsplash
Rate this blog entry:
Realizări mari în locuri mici
De ce am vrut să devin educatoare