Revista Didactica Genesis

Sunt perfectă... dar se poate şi mai bine

board

 Am vrut să fiu tot timpul perfectă, dar "meseria" de mamă și cariera de educatoare mi-a schimbat această gândire atunci când am întâlnit în călătoria mea copii care aveau aceeași dorință pe care o aveam și eu încă din copilărie, aceea de a fi perfect.

Încercând să fac o schimbare în acest sens, am început să cercetez și să caut răspunsuri la întrebări, precum:

●Ce e rău în a vrea să fii tot timpul bun?

●Ce înseamnă perfecţionismul la copii?

●Cum apare perfecţionismul la copii?

●Care sunt domeniile afectate de perfectionism?

Toate răspunsurile le-am găsit într-o mică broșura "Copilul meu este perfect... dar se poate şi mai bine – ghid pentru părinți", pe care o recomand cu drag și se găsește cu ușurință în varianta online aici. Este un reper nu numai pentru părinți cât și pentru cadrele didactice care se confruntă zilnic cu perfecționismul la copii.

Ce e rău în a vrea să fii tot timpul bun?

Ce este în neregulă în a ne dori să fim perfecţi? Nu este un lucru bun să facem lucrurile perfect? De ce să te multumeşti cu bine când se poate foarte bine? La prima vedere aceste întrebări ni se par perfect justificate. Poate că eşti genul de persoană care încearcă să menţină totul în ordine perfectă, se ocupă de fiecare detaliu, indiferent cât de mic este, îi este teamă să facă greşeli, oricât de mici ar fi ele. Te simţi frustrat şi supărat când nu iese totul aşa cum trebuie. Te superi pe lucruri sau pe cei din jur pentru că te-au dezamăgit. Sunt unele persoane care se enervează pe ele însele şi dau vina pe ele. De fapt, problema controlului este una importantă în viaţa noastră. Când simţi că nu ai controlul începi să te îngrijorezi şi să te implici în comportamente compulsive cum ar fi curăţenia, ordinea, care îţi dau impresia că totul este în regulă.

De multe ori sintagma „sunt perfecţionist" este folosită de oameni ca pe o calitate, neconştientizând efectele negative asupra vieţii. Dacă îi întrebăm pe cei de succes ce cred cu privire la ei înşişi, veţi observa că sunt nemulţumiţi de ceea ce au făcut, sau chiar de ei, „Tot timpul se putea mai bine". Cum e să trăieşti într-o stare de permanentă de nemulţumire cu privire la propria persoană, de îngrijorare cu privire la viitor şi de furie pentru că lucrurile se întâmplă diferit faţă de cum te-ai fi aşteptat tu? Este ca şi cum ai alerga să prinzi un tren, iar când acesta se opreşte în staţie, în loc să te urci să te odihneşti şi să te bucuri de călătorie, tu începi să alergi pe loc din teama de a nu îţi pierde exerciţiul fizic; şi atunci îţi spui, „Voi urca la următoarea staţie şi mă voi odihini, mă voi bucura"...... Numai gândindu-ne la acest lucru şi ne copleşeşte un sentiment de epuizare. Pentru cei cu comportamente de tip perfecţinist această gândire este un stil de viaţă pe care îl impun lor, celor dragi sau colegilor, în funcţie de cât sunt de accentuale comportamentele.

Ce înseamnă perfecţionismul la copii?

Toţi părinţii îşi doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor: să fie fericiţi, frumoşi, deştepţi, să reuşească în viaţă şi fac tot felul de lucruri pentru îndeplini acest scop. Însă în momentul în care devin foarte critici si sunt tot timpul cu ochii pe copil ca nu cumva să facă vreo greşeală care cred ei că ar putea avea repercusiuni în viitor, sau încarcă foarte mult programul copilului pentru ca acesta să înveţe cât mai mult, înseamnă că deja aşteptările lor de la copil sunt de tip perfecţionist. În consecinţă, părintele se va simţi adesea stresat şi îngrijorat, iar mesajul care va ajunge la copil este acela că el nu e suficient de fericit, frumos sau deştept cum „ar trebui" să fie după standardele părinţilor: el trebuie să aibă reuşite, iar dragostea părinţilor faţă de el depinde de asta.

Trăsăturile de tip perfecţionist se înscriu, ca de altfel orice problemă, pe un continuum, de la putin accentuate până la foarte accentuate. Indiferent însă de intensitatea acestora sau de domeniul în care se manifestă (ex. fie că este şcoală, activitate de petrecere a timpului liber), perfecţionismul presupune următoarele caracteristici de bază:

✓evaluarea constantă a performanţei în raport cu standarde interne foarte ridicate;

✓o toleranţă scăzută asupra greşelilor;

✓o nevoie puternică de admiraţie (Choy, 2004).

Aceste trăsături se dezvoltă încă de când copilul este mic, până în 4-5 ani şi ele se manifestă prin comportamente, gânduri, reacţii emoţionale şi senzaţii în organism. Intensitatea si frecvenţa cu care copilul le manifestă depinde de cât este de accentuat perfecţionismul la părinţi.

Ce simte un copil perfecţionist?

✓Trăieşte într-o stare de anxietate continuă deoarece se îngrijorează că ar putea greşi;

✓Se simte neîncrezător în judecata lui şi cere excesiv părerea celorlalţi;

✓Simte în permanenţă nevoia de aprobare din partea celorlalţi;

✓Simte în permanenţă că îşi dezamăgeşte părinţii, se simte vinovat;

✓Simte că oricât s-ar strădui nu reuşeşte niciodată să îi multumească pe cei din jurul lui deoarece nu poate atinge standardele impuse de ei (ex. „Părinţii vor să fac totul bine");

✓Se simte neînţeles şi furios deoarece ceilalți nu au încercat niciodată să îi înţeleagă greşelile;

✓După ce a terminat de făcut un lucru se simte dezamăgit deoarece se gândeşte că se putea mai bine;

✓Se simte vinovat dacă nu reuşeşte să facă ceea ce şi-a propus;

✓Se simte vinovat dacă se relaxează.

Cum se comportă?

✓Nu suportă să fie criticat.

✓Este critic cu ceilalţi care nu fac lucrurile aşa cum îşi doreşte el.

✓Face lucrurile cu o atenţie mare la detalii.

✓Se ceartă, se supără sau se enervează pentru note chiar dacă acestea nu au o importanţă neapărat pentru media anuală.

✓Vrea tot timpul să câştige.

✓Se supără foarte tare atunci când pierde.

✓Spune faptul că părinţii au aşteptări mari de la el şi acceptă doar performanţe bune.

✓Îi este greu să se amuze de propriile greşeli.

✓Îşi compară notele cu ale celor mai buni copii din clasă.

✓Dacă un lucru nu iese aşa cum işi doreşte îl ia de la început până iese bine.

✓Amână lucuri care trebuie făcute şi le lasă până în ultima clipă.

✓Evită sarcini şi experienţe noi din frica de a nu greşi.

Ce simte la nivelul organismului?

Perfecţioniştii rareori se pot relaxa. Din această cauză sănătatea este periclitată pentru că se află mereu sub stres. Pot apărea simptome fizice datorate stresului: tensiune arterială, ulcer, colite, insomnii, oboseală, atacuri de panică, aritmii, obezitate, dureri de spate, boli ale pielii, artrită, astm şi multe alte probleme. (Adderholdt şi Goldberg, 1999;).

Perfecţionismul este resimţit ca pe o povară deoarece copiii îşi dau seama că nimeni nu e perfect, dar de la ei se aşteaptă perfecţiunea. La un moment dat, unii pot interiorize standardele părinţilor şi să se comporte ca şi cum ar fi ale lor, dar copiii nu îşi doresc să fie perfecţi pentru că aşa le place lor, ci pentru că de-a lungul timpului au învăţat că doar făcând lucrurile într-un anume fel vor obţine dragostea, aprecierea şi acceptarea celorlalţi.

În timp, aceste comportamente se accentuează şi copilul perfecţionist devine un adult perfecţionist. Hewit şi Flet (2001) au aratăt că perfecţionismul este un factor de vulnerabilitate pentru apariţia depresiei la copii şi adolescenţii. Ei au standarde foarte ridicate care adesea nu sunt atinse, ceea ce îi face să se simtă dezamăgiţi, fără valoare. Cu cât este mai accentuat perfectionismul cu atât este mai scăzut sentimentul de valorizare personală, deoarece aceşti copii leagă performaţa de valoarea personal. Atunci când le este ameninţată valoarea, sunt în stare de orice: să nu doarmă, să consume diverse substanţe (ex. cafea) ca să rămână treji, să ascundă note, să mintă, să nu mănânce, să înşele să copieze, să fugă de la ore... numai să nu fie confruntaţi cu un eşec.

Standardele perfecţioniste afectează nu numai copilul ci şi relaţionarea lui cu ceilalţi. Perfecţionismul poate fi orientat în special către sine – cerinţe faţă de propria persoană de a fi perfect, orientat spre ceilalţi – cerinţe ca ceilalţi să fie perfecţi, sau prescris social – percepţia că ceilalţi (părinţii, cadrele didactice) se aşteaptă de la noi să fim perfecţi (Hewitt şi Flett, 2001).

Aceste 3 dimensiuni se asociază în mod diferit cu problemele psihologice. Hewitt a realizat o cercetare experimentală pentru a investiga modul în care dimensiunile perfecţionismului interacţionează cu diferiţi stresori precum şi efectele pe care le au. La studiu au participat 114 copii cu vârstele cuprinse între 10 şi 15 ani, iar rezultatle arată faptul că:

▪Perfecţionismul orientat spre propria persoană intervine în sarcinile care presupun performanţa personală. Roberts şi Lovette (1994) realizează un studiu prin care înregistrează reacţiile fiziologice şi afective care apar la 60 de adolescenţi (20 copii supradotaţi, 20 copii cu rezultate bune, 20 cu rezultate normale). El arată că cei cu perfecţionism orientat spre sine au reacţii fiziologice de stres şi reacţii emoţionale negative mai intense.

▪Perfecţionismul orientat spre ceilalţi înseamnă tendinţa de a pretinde ca ceilalţi să se conformeze standardelor noastre; adesea aceşti oameni au dificultăţi în a delega sarcini către ceilalaţi, le este frică de a nu fi dezamăgiţi de o muncă mai puţin decât perfectă, ceea ce duce adesea la furie şi stres în relaţii interpersonale.

▪Perfecţionismul prescris social duce la apariţia simptomelor depresive atunci când sunt implicaţi stresori sociali, datorită unei nevoi puternice a copilului de a fi acceptat de ceilalţi, frica de evaluare negativă, percepţia că nu pot mulţimi aşteptările celorlalţi.

Datorită efectelor negative ale perfecţionismului acest ghid ne învaţă despre imposibilitatea de a face lucrurile perfect şi importanţa stabilirii unui echilibru între şcoală – serviciu, joacă – hobby-uri, familie – relaţii sociale. De asemenea, ne arată de ce este important să ne dăm nouă şi copiilor noștri o pauză din când în când, să fim mulţumiți acum cu ceea ce suntem şi să ne bucurăm de viaţă.

Bibliografie:

"Copilul meu este perfect... dar se poate şi mai bine – ghid pentru parinti" (Seria „Construim echilibru emoţional în familie")

  • Pixabay
Rate this blog entry:
Călătoria lui Pic
Empatia profesorului, cheia reușitei elevilor săi