Revista Didactica Genesis

Studiu comparativ: relevanța notelor și a calificativelor din Finlanda și România (I)

finland-blog-pisa-4

MOTTO: Un sistem de învăţământ bine gândit poate face dintr-un elev obişnuit, unul excepţional.

Încă de la începutul anilor '80, sistemele de învăţământ din numeroase ţări, fie ele puternic dezvoltate, fie în curs de dezvoltare, au parcurs un amplu proces de reformă, atât la nivel de structură, cât şi la nivelul conţinutului învăţământului. Pentru majoritatea sistemelor de învăţământ, modalităţile de finanţare, volumul cheltuielilor cu educaţia, precum şi gestionarea resurselor alocate acesteia sunt considerate priorităţi ale procesului de reformă.

Multiplicarea problemelor sociale – creşterea şomajului, adâncirea inegalităţilor sociale, creşterea deficitului bugetar etc. – ca urmare a dificultăţilor economice, au condus la presiuni puternice şi de durată asupra bugetelor naţionale, astfel încât finanţarea sistemelor de învăţământ nu a mai reprezentat o prioritate, iar ponderea cheltuielilor cu educaţia prin raportare la PIB a început să scadă.

Pentru a caracteriza starea sistemelor de învăţământ este utilizat tot mai frecvent termenul de criză, care vizează două aspecte:

•criză, în sensul de imposibilitate a acoperirii costurilor cu educaţia exclusiv de la bugetul de stat;

•criză, în sensul evidenţierii ineficienţei gestionării resurselor alocate educaţiei: persistenţa inegalităţilor sociale de acces la educaţie, amploarea fenomenului de eşec şcolar (abandon, repetenţie, performanţe educaţionale scăzute etc.), în ciuda unor costuri considerat ridicate, au condus la punerea în discuţie nu numai a volumului de resurse alocate învăţământului, ci şi a modalităţilor de gestionare ale acestora.

Reformarea sistemelor de învăţământ a reprezentat, pentru majoritatea ţărilor, cea mai potrivită soluţie pentru ieşirea din criză. Iniţiate la începutul anilor '80, la nivelul ţărilor occidentale, reforma sistemelor de învăţământ va debuta un deceniu mai târziu şi în sud-estul Europei.

Majoritatea schimbărilor care au avut loc în sistemele de învăţământ, începând cu anii '80, în ţările occidentale şi în '90, în ţările foste comuniste, au fost orientate, în principal, spre descentralizarea mecanismelor de finanţare a învăţământului, dar şi spre îmbunătăţirea recrutării şi formării personalului didactic, spre stabilirea unor criterii naţionale de evaluare a performanţelor educaţionale, spre încurajarea şi dezvoltarea învăţământului privat, la toate nivelurile sale etc.

În termeni generali, descentralizarea sistemelor de învăţământ presupune transferul de competenţe (finanţare, organizare pedagogică, planificarea şi structura învăţământului etc.) de la nivel central spre nivel regional şi/sau local, şi chiar la nivelul instituţiilor de învăţământ. O analiză a obiectivelor procesului de descentralizare relevă situaţii foarte diverse.

Procesul de descentralizare a sistemului de învăţământ a început şi în ţările central şi est-europene după 1990, urmărind aceleaşi obiective. Modul în care s-a realizat descentralizarea mecanismelor de finanţare a învăţământului în ţările central şi est-europene este diferit:

● preluarea de către autorităţile locale sau regionale a tuturor responsabilităţilor financiare, sau doar a unora dintre acestea (Ungaria – 1990, Cehia şi Slovacia – 1997, Polonia – 1990 pentru învăţământul primar, iar în 1999 şi pentru cel secundar inferior, România – 1999 pentru învăţământul preuniversitar etc.)

● transferul autonomiei financiare direct instituţiilor de învăţământ (Bulgaria – 1998, Slovenia – 1996, în Cehia, Slovacia, dar şi în România, această modalitate de finanţare este în stadiu de testare).

În România, legea privind descentralizarea sistemului de învăţământ prin care o parte a cheltuielilor cu educaţia, dar numai pentru nivelul preuniversitar, au trecut în responsabilitatea autorităţilor locale, a intrat în vigoare la începutul anului 1999. În timp, legislaţia cu privire la descentralizarea mecanismelor de finanţare a sistemului de învăţământ din România a suferit nenumărate modificări şi completări.

Situaţia economică precară a României, subfinanţarea sistemului de învăţământ până în 1990, dar şi în perioada de tranziţie, au influenţat semnificativ procesul de descentralizare.

Datele pe care le avem ne permit realizarea unor comparaţii în ceea ce priveşte mecanismele de finanţare a învăţământului, volumul cheltuielilor cu educaţia ca pondere din PIB dintre România şi ţările care fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) şi dintre România şi ţările foste comuniste, la nivelul anului 2000.

O comparaţie dintre ţara noastră şi ţările OCDE pune în evidenţă faptul că, în anul 2000, ponderea din PIB alocată educaţiei era de 2,9% la un PIB/locuitor de 5,5 mii USD, situând România la mai puţin de un sfert (22,7) de nivelul mediu al ţărilor OCDE.

Şi în context est-european, ţara noastră este încă departe de a atinge nivelul ţărilor foste socialiste, în ceea ce priveşte cheltuielile totale cu educaţia şi distribuţia acestora pe niveluri de învăţământ.

Raportându-ne inclusiv la celelalte state ale Uniunii, precum: Danemarca, Norvegia, Suedia sau Finlanda, unde subvenţionarea educaţiei şcolare din partea Statului este de un generos 8,5% (media internaţională unanim acceptată fiind de 5,22% - unele cazuri de subvenţionări de la Stat atingând şi 5,33%) din Produsul Intern Brut (P.I.B.), România se bucură numai de 4% din acesta.

Problema investigată

1. Descrierea

a) În România, Inspectoratele școlare sunt organe de specialitate ale Ministerului Educației, sunt subordonate acestuia, se organizează la nivel județean și acționează pentru realizarea obiectivelor educaționale prevăzute de Legea învățământului în domeniul învățământului. Inspectoratele școlare își desfășoară întreaga activitate pe baza Legii învățământului, a Statutului personalului didactic, a hotărârilor și ordonanțelor emise de Guvernul României, a tuturor actelor normative ce decurg din conținutul Legii învățământului, precum și a ordinelor, precizărilor elaborate de Ministerul Educației.

Acestea organizează și îndrumă activitatea de perfecționare a personalului didactic și nedidactic, de execuție și conducere.

Pentru primii patru ani, există un sistem numit calificative. Acestea sunt

Foarte bine (FB) - Excelent

Bine (B) - Bine

Satisfăcător (S) –satisfăcător, de fapt, sensul (abia) trece și

Insuficient (I) - a eșuat.

Elevii care nu obțin pe tot parcursul anului note bune trebuie să susțină un examen în vară cu un ansamblu de profesori, iar în cazul în care situația nu este mai bună, elevul va repeta tot anul. "Calificativele" sunt folosite pe tot parcursul anului, într-un sistem de evaluare pe tot parcursul anului, la teste, în activitățile școlare, acasă sau pentru proiecte.

Necesitatea înlocuirii sistemului de notare cifrică prin sistemul de evaluare cu calificative bazate pe descriptori de performanță a decurs din mai multe considerente :

➔Notele nu erau acordate pe baza unor criterii, ci în strânsă legătură cu experiența fiecărui cadru didactic, putându-se deduce că notele nu aveau o bază științifică bine conturată.

➔Sistemul cifric realiza o discriminare destul de fină, învâțământul primar nefiind atât de deschis spre această discriminare, accentul trebuind a fi pus în principal pe dezvoltarea spiritului de echipă, de cooperare decât pe cel de competiție.

Printre elementele schimbării s-au numărat: renunțarea la mediile generale anuale, renunțarea clasificărilor făcute pe clase, în funcție de nivelul de performanțe cognitive ale fiecărui elev, prezentarea rezultatelor sub o formă mai descriptivă.

Evaluarea în învățământul primar are acum un caracter formativ crescut. Înregistrările calificativelor se realizează în urma mai multor evaluări, în anumite momente stabilite de cadrul didactic. Principiul înregistrării ritmice s-a păstrat, constituind o caracteristică definitorie a sistemului alături de fișele de observație a elevului.

Calificativul semestrial la fiecare disciplină este decis astfel: din toate calificativele se alege acela cu o pondere mai mare, luându-se în seamă și progresul sau regresul evoluției copilului de-a lungul semestrului. De asemenea, sunt de evitat situațiile în care apar în aceeași rubrică, pentru același elev, calificative aflate la extreme (Fb - S) aceste situații fiind probe ale erorii în evaluare.

Pentru clasele V-XII, este utilizat un sistem de notare de la 1 la 10, 10 fiind cea mai bună notă, 1 fiind cea mai proastă notă și 5 este nota minimă de trecere.

Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea şcolii generale, fără examen), bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de bacalaureat), licenţă (cadru de absolvirea a universităţii, după un examen şi/sau a tezei), masterat (diplomă de master, după o teză şi, eventual, un examen), doctorat (doctor, după o teză).

b) Finlanda nu este doar una dintre țările cu cel mai înalt standard de viață din lume, ci și țara cu cel mai performant sistem de învățământ. Astfel, la testele PISA, teste la care România s-a clasat penultima în Europa, Finlanda s-a clasat pe locul I atât în 2006, cât și în 2003 și 2000, la mare distanță de următoarele clasate.

Se poate spune că sistemul educaţional finlandez a evoluat astfel: au practicat transferul de bune practici. Au luat ce era mai bun din sistemele educaţionale ale lumii. Au împrumutat multe din educaţia britanică, dar nu au uitat să o adapteze la caracteristicile culturale proprii. Deși, cel mai performant sistem de învăţământ din lume este cel din Singapore, se poate spune că Finlanda este lider în Europa.


În Finlanda, sistemul de evaluare e alcătuit, în mod tradițional, din note de la 0 la 10, cu mențiunea că în timp s-a renunțat la notele sub 4, iar 4 a devenit cea mai mică notă acordată. A se remarca și si asemănările cu sistemul autohton de notare:

➔10- excelent - nota luata de aproximativ 5% din elevi

➔ 9 – foarte bine –

➔8 - bine

➔7 – satisfăcător

➔6 - satisfăcător

➔5 - mediocru

➔4 – notă cu care se pica.

În Finlanda se pune mare accent pe autoevaluare, elevii fiind pusi în situația de a îsi da ei înșiși calificative. În primele clase nu se dau note, ci se fac doar evaluări verbale, ramânând la decizia locală anul de studiu de la care este introdus și sistemul de notare. La sfârșitul fiecărui an de studiu, elevii primesc un certificat de absolvire. Dacă elevul nu a reușit să acumuleze suficiente cunoștințe, acesta susține o nouă examinare la sfârșitul verii, iar dacă nu reușește să treacă nici acest examen poate repeta anul, însă aceste cazuri sunt foarte rare, iar decizia de a repeta anul este luată de către profesori împreună cu directorul școlii numai dupa ce are loc un interviu cu elevul si parintii acestuia.

Un accent deosebit se pune pe ritmul propriu de învățare al fiecărui elev în parte, iar competiția între copii nu este stimulată în niciun fel. În școală sunt angajați mai mulți profesori de sprijin, care lucrează cu copiii cu dificultăți de învățare, fie în cabinetul propriu, fie la clasă, în timpul în care materia respectivă este predată. Elevii sunt încurajați permanent să gândească liber, să dezbată subiecte, să pună întrebări, să lucreze în echipă, să înțeleagă ceea ce învață și pentru ce învată.

Elevii finlandezi petrec în școală aproximativ 600 de ore pe an, mult mai puțin în comparație cu cele 800 de ore petrecute de francezi, iar temele pentru acasă sunt foarte puține.

Politica în domeniul învăţământului şi formării profesionale are drept scopuri principale asigurarea unui nivel înalt de educaţie şi formare pentru toţi cetăţenii, promovarea creşterii spirituale a naţiunii şi pentru a da posibilitatea populaţiei de a face alegeri independente.

În Finlanda toţi cetăţenii au dreptul la învăţământul general de bază. Copiii cu dificultăţi de învăţare primesc ajutor suplimentar pentru învăţare faţă de cursurile normale. Începând cu anul 1997, autorităţile în educaţie sunt responsabile pentru educaţia tuturor copiilor, inclusiv pentru cei cu handicap profund de dezvoltare. Scopul este de a integra cât mai mult învăţământul pentru cei cu nevoi speciale în şcolile obişnuite, dar există şi cazuri în care învăţământul separat pentru nevoi speciale este util.

2. Interpretarea

Prin sistemul cifric se măsura în special corectitudinea rezolvării unei sarcini date, evaluarea se raporta la numărul de greșeli, omisiuni, imperfecțiuni care apareau în lucrările/ creațiile copiilor. Acum se încearcă, prin sistemul de evaluare prin calificative, un sistem descriptiv, să se evalueze și creativitatea, imaginația, ingeniozitatea, aptitudinile speciale ale unui elev. Toate acestea realizându-se astfel încât exprimarea, comportamentul copilului să fie și corecte, dar și nuanțate, creative. În felul acesta să nu li se reprime spontaneitatea naturală.

Este important să deții multe informații științifice, dar este și mai important modul în care sunt folosite aceste informații. O evaluare prin calificative permite elevului să fie mai relaxat. Ea oferă un anume confort emoțional. Există competiție și acum, la nivelul claselor primare, dar această competiție nu mai are ca punct țintă o notă "bună", elevul nu mai învață pentru a avea cea mai bună medie, pentru a fi premiat. Prin acest sistem de evaluare - notare se face un transfer de valori de la extern la intern, de la clasă la individ. Fiecare elev este în competiție cu sine însuși, elevul învață pentru a arăta cât de mult a acumulat și cât de bine stăpânește anumite deprinderi, pentru a se evidenția prin toată personalitatea sa, deoarece într-o clasă sunt acum mai multi copii cu calificativul foarte bine, decât erau înainte cu nota 10, fiecare fiind unic și în raport cu disponibilitățile personale.

Pornind de la aceste considerente, apreciem că evaluarea calitativă, cu caracter preponderent formativ, trebuie percepută ca un element reglator al procesului de învățământ. O evaluare de tip descriptiv valorifică la maximum potențialul intelectual al elevilor, fiind preferabil sistemului de notare prin cifre.

Nu putem susține însă că acest sistem nu are limite. Există unele dezavantaje de care trebuie să fim conștienți atunci când evaluăm, dar și atunci când suntem evaluați. Este important ca atât elevii, cât și părinții acestora să cunoască aceste dezavantaje.

Principalul dezavantaj este acela că poate crea o imagine falsă asupra propriilor capacități și cunoștințe deținute la un moment dat. Pentru elevii care dețin calificativul foarte bine se creează, neintenționat o falsă impresie că aceștia se află întodeauna la nivelul maxim al calificativului foarte bine, neluându-se în seamă că limitele acestui calificativ sunt destul de largi.

De cele mai multe ori impactul negativ al calificativelor se manifestă accentuat după terminarea clasei a IV- a, atunci când elevii intră în sistemul de notare cifric. În aceste situații elevii care au avut calificativul foarte bine, din diverse cosiderente, sunt notați diferit. Acest deficit poate fi anulat prin realizarea mai multor teste docimologice în timpul perioadei primare, elevii trebuie învățați să deosebească calificativul de performanțele cognitive.

3. Juxtapunerea

Dacă un elev din România se trezește la ora 7.00 pentru ca la 8.00 să fie la școală, un elev din Finlanda se trezește la 8.00, pentru ca la 9.00 să fie la școală.

În Finlanda, școala nu începe la „prima oră" pentru că elevul trebuie să aibă vitalitate și o siestă încheiată, nefăcută pe fugă (spălat pe dinți, îmbrăcat, mic-dejun).

Dacă elevul din țara noastră are în spate un ghiozdan plin cu manuale, caiete speciale, penar cu creioane colorate, pixuri, echere și compas, elevul finlandez merge la școală doar cu un carnet de elev.

Principiile sistemului de învăţământ finlandez sunt următoarele:

➔Fiecare copil este important - sistemul trebuie să fie capabil să ofere cea mai bună educaţie posibilă fiecărui copil, în mod egal.

➔Nu există şcoli pentru elite - elevii sunt educaţi să accepte diferenţele dintre ei şi să le folosească pentru a colabora în tot ceea ce fac.

➔Profesorii au putere de decizie în ce priveşte: manualele, metodele de evaluare ale studenţilor /elevilor, conţinutul cursurilor.

➔Există un curriculum la nivel naţional, însă doar ca o bază de lucru pe care profesorii o îmbunătăţesc şi îi adaugă elemente, după cum consider.

➔Nu există teste - elevii dau primul lor examen în clasa a IX-a.

➔Nu există inspecţii şcolare - evaluarea profesorilor şi dezvoltarea lor se bazează pe încredere

Doar primii 10% dintre cei mai buni studenţi sunt acceptaţi pentru a deveni profesori; masterul este obligatoriu pentru a putea preda. 

  • Banca Mondială
Rate this blog entry:
Importanța metodelor interactive în educarea preș...
Conceptul de benchmarking în educație