Revista Didactica Genesis

Considerații asupra artei decorative

petre-ghergu

Cuvântul decorativ este definit ca un ''termen care indică rezolvarea unei opere artistice cu ajutorul unor elemente ornamentale și de împodobire, raportate autonom la structura generală, la volumul sau suprafața operei. Artele decorează un ansamblu arhitectonic sau produc obiecte utile, cu aspect estetic – imprimeuri, tapiserie, ceramică, sticlă, feronerie, mobilier.''[1] Un nou sens acordat noțiunii de decorativ, de la începutul secolului al XX-lea, înfrângea prejudecata care scinda artele în majore și minore, eliberând arta decorativă și investindu-o cu o nouă demnitate și dimensiune.

Ca atare, în acest context, putem aminti influența Artei 1900, artă ce a purtat diferite denumiri, în fuțncie de caracteristicile fiecărui stil: Art Nouveau, Art Deco, Modern Style etc. Arta 1900 a pus decorația pe un plan central atât în arhitectură, cât și în mobilier , în designul vestimentar etc.

Artele decorative au început, astfel, să aibă, treptat, un rol major în determinarea formelor și a decorului, precum și în modelarea spațiului ambiental.

Raportându-ne la spațiul românesc, creația decorativă s-a dezvoltat pe baza unei tradiții folclorice multiseculare, arta populară îndeplinind, în strânsă legătură cu funcțiile concrete ale obiectelor, și funcția de artă decorativă. Din acest punct de vedere sunt reluate fie motive ornamentale aplicate pe suprafața unor obiecte, fie forme stilizate și perfect adecvate scopului acestor obiecte.

Compoziția decorativă a cunoscut o puternică dezvoltare de-a lungul timpului. Confecționarea de obiecte utile vieții cotidiene și nevoia de înfrumusețare a acestora este parte integrantă a preocupărilor oamenilor, în general, și a creatorilor din domeniul design-ului de produs, în special.

La începuturi, decorarea era subordonată principiului raționalității, modelarea ținând seama de natura materialului. În perioada Evului Mediu, putem observa că ornamentația ce pornește de la forme naturale este supusă principiului stilizării, din ce în ce mai mult.

În Renașterii fantezia decorării cunoaște o nouă mare dezvoltare. Acum este restructurată fantezia Antică și Medievală, exploatând toate tipurile de ornamente: geometrice, zoomorfe, fitomorfe și antropomorfe. Aportul Renașterii, dezvoltat și interpretat de-a lungul secolelor, în studiile clasice franceze, în școlile naționale din perioadele Barocă și Rococo, în școala Prerafaelită engleză, avea să fie revoluționat în condițiile societății moderne către sfârșitul secolului al XIX-lea, când se manifestă interesul pentru stabilirea unor valențe noi, având consecințe importante pentru artele decorative, deoarece desființează granițele dintre artist și artizan, dintre arta monumentală și arta decorativă, ambele fiind privite dintr-un alt unghi.

Mișcarea Constructivistă[2] care concepe valoarea estetică a obiectului în funcție de utilitatea lui, cucerește tot mai mult teren. În domeniul ornamenticii, spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în literatura de specialitate își fac apariția unele studii asupra elementelor decorative realizate de oamenii simpli. Una dintre lucrările de referință, aupra ornamenticii, este ce a lui Franz Sales Meyer Ornamentica, apărută pentru prima dată în anul 1888[3], în Germania.

Concluzionând, putem observa că arta decorativă ocupă un rol important în viața cotidiană a omului. La baza acestei creații artistice – cea a decorării obiectelor și a spațiilor ambientale – stă desenul decorativ, el fiind cel care contribuie la cunoașterea regulilor de ornamentație aplicate pe obiectele ce necesită decorarea.

Orice subiect poate deveni motiv pretext al unei compoziții decorative, sursele de inspirație fiind inepuizabile. Aici am putea aminti natura ca prim subiect, prin motivele sale zoomorfe, fitomorfe și, de ce nu, chiar antorpomorfe, subiecte ce pot căpăta, în artă, o multitudine de forme și interpretări. În folosirea acestora este necesară studierea propriu-zisă a procedeelor și a resurselor compoziției decorative. Astfel, artistul decorator / copilul (dacă ne referim la orele de Educație Plastică) trebuie să studieze modurile diferite în care un element poate fi interpretat și transformat – pentru a corespunde unui anumit concept -, pe de o parte, și diferitele sale combinații, efecte ale repetiției, alternanței, simetriei etc., pe de altă parte.

În școală, arta decorativă dezvoltă imaginația copiilor, simțul măsurii, al ritmului, al culorii, trezindu-le dorința de a crea cu mai multă dezinvoltură, cu ajutorul punctelor, al liniilor al formelor și al culorii și de a interpreta, în manieră proprie, elementele din natură, elemente ce le sunt foarte cunoscute.


[1]***, Dicționar de estetică generală, Editura Politică, București, 1972.

[2]Constructivismul – ''mișcare artistică apărută la Moscova, cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial.'' (Constantin Prut, Dicționar de artă modernă și contemporană, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2016, p. 114). Această mișcare concepe realitatea într-o viziune de forme geometrice și care impune puritatea și simplitatea liniilor

[3]Lucrarea lui Franza Sales Meyer apare și în România, o stută de ani mai târziu, în anul 1988, sub egida Editurii Meridiane din București.

Rate this blog entry:
Obiective la început de an școlar
Conceptul de integrare în context educațional