Revista Didactica Genesis

Câte ceva despre sinele motivațional

photo-1497633762265-9d179a990aa6

În prezent, numeroși autori se întreabă, pe bună dreptate, care este eficiența abundenței de teorii și supoziții privitoare la leadership și a ofertei supradimensionate de programe universitare ce promit răspunsul la întrebările conceptualizatoare din domeniul managementului, respectiv, în cazul  subiectului nostru de interes, al managementului educațional. Inevitabil și necesar întâlnită  este ”poziția de control” (Lefcourt, 1976; Retter, 1966) care analizează percepțiile persoanei față de controlul personal asupra elementelor importante din viața sa. Pornind de la  teoria incrementală pe care o propunem ca manieră de diferențiere originală a activității managerial - educaționale, întrucât poziția muncii de control tratează percepția controlului asupra evenimentelor sau rezultatelor, prezenta formulare începe cu credința că putem seta poziția credințelor de control, anume percepții ale controlului asupra atributelor de bază care influențează  evenimente și  rezultate -precum competența cuiva, onestitatea altor persoane, sau eficiența instituțiilor. La început, în lanțul psihologic, această formulare sugerează factorii care stau la baza producerii sau prevenirii percepției de control asupra evenimentelor ulterioare.

Întorcându-ne în istorie, vom exemplifica, pentru o mai bună înțelegere a legitimității și legităților ce compun noțiunea de control, cu asumpția primordială a  „dreptului celui mai tare”, ca principiu funcțional, așa cum spune, proverbial, La Fontaine, că „dreptatea celui puternic este întotdeauna cea mai bună”. În spiritul acestor prime încercări de setare a funcției de control, întâlnim exemple la Rousseau cu nuanțe aproape hilare pentru teoriile manageriale ale prezentului, expunerea fiind aproape o poză a inocenței, un fel de vestigiu de ințelepciune bătrânească; acesta apelează la o demonstrație simplă, unde se imaginează jefuit de un tâlhar, într-o pădure și forța prin care se vede obligat să îi cedeze acestuia bunurile este motorizată numai de puterile legitime, deoarece, dacă ar avea posibilitatea să nu facă acest lucru, din conștiința sa ar dispărea conștiința gestului. „și pistolul este o forță”, spune Rousseau, pentru a demonstra că omul nu este obligat să dea ascultare decât puterilor legitime. (Rousseau, 2006).

În accepțiunea enunțată, baza oricărei autorități legitime o reprezintă așadar convenția și este inimaginabilă concepția conform căreia omul se dăruiește și renunță la sinele său în mod gratuit.

Desigur că o mare parte din  mulțimea oamenilor consideră autoritatea un termen univoc și simplu de definit. Pentru a demonstra câte capcane poate să conțină o astfel de asumpție vom exemplifica prin observațiile pe care le-a făcut Aristotel (vezi Bochenski, 1992) asupra unui termen, considerat cu mult mai simplu și mai limpede decât cel de „autoritate” și anume, este vorba despre „posibil”:

”Ceea ce este necesar este și posibil. Este, de exemplu, necesar ca noi oamenii să murim, prin urmare este (din păcate) totodată posibil ca noi să murim.(...)

Ceea ce este posibil poate la fel de bine să nu fie. De exemplu, dacă este posibil ca astăzi să plouă, poate la fel de bine să nu plouă.

Prin urmare, ceea ce este necesar poate la fel de bine să nu fie.

Ceea ce poate la fel de bine să nu fie, nu este, desigur, necesar. De exemplu, întrucât ploaia poate la fel de bine să nu fie, urmează că ea nu este necesară.

Deci ceea ce este necesar nu este necesar.” (Bochenski, 1992, p.6).

După obținerea acestui nonsens drept rezultat, vom fi desigur tentați să descoperim care este elementul greșit. Realitatea este însă că, „micul cuvânt posibil”, așa cum îl numește Bochenski, ascunde două semnificații diferite - aceea de necesar - prin revendicarea înțelesului că ceea ce este posibil este și necesar și aceea de nenecesar -aici desemnându-se drept posibil numai ceea ce nu poate să fie, deci ceea ce nu este necesar.

Pentru un manager din domeniul educației, credem că este deosebit de importantă înțelegerea relațiilor dintre principiile care guvernează actul educațional. Exercitarea autorității capătă un sens special, din seria clasificărilor de rol managerial, deoarece directorul sau aspirantul la rolul de manager educațional, operează în cele mai multe dintre cazuri cu funcțiile autorității epistemice, latura deontică a autorității fiind secundar exersată.  Dacă în DEX, termenul de autoritate apare ca „1 Drept, putere, împuternicire de a comanda,de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui asemenea organ al puterii de stat. 3. Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale, prin prestigiul său. [Pr.: a-u-] – Din fr. autorité, lat. au[c]toritas, -atis.”, este limpede că ne vom referi, în sugestiile de diferențiere calitativă în actul educațional-managerial la ultima precizare a definiției, ce descrie ascendentul cultural sau gnoseologic al unei persoane, într-un grup, în cazul nostru, în cadrul instituției școlare.

Observăm că autoritatea desemnează atât un „om care...” cât și influența sau priceperea unei persoane într-un domeniu.

Autoritatea este un termen care desemnează din principiu o relație.

Aceasta nu poate fi desigur decât o determinare foarte generală a genului autorității, deoarece relațiile care o definesc pot fi de foarte multe feluri.

Bochenski (1992) se întreabă câți termeni are autoritatea și constată existența a trei termeni, deși o analiză rapidă relevă numai doi; suntem tentați să spunem că autoritatea este o relație între doi termeni și să apelăm la un exemplu de tipul -autoritatea directorului față de profesor, respectiv a  profesorului față de elev – vorbim, așadar, de purtătorul și subiectul autorității. Este foarte posibil ca același subiect să fie în momente diferite și purtătorul și subiectul autorității; intervine deci un al treilea termen care nu este altul decât domeniul în care autoritatea se exercită.

Trebuie să precizăm un lucru esențial și anume că în cazul autorității „domeniul nu este real ci ideal” (Bochenski, 1992, p.29) și explicăm această afirmație prin faptul că autoritatea unui savant într-un domeniu nu se limitează la o propoziție ci la un nesfârșit șir de propoziții grupate la rândul lor în clase și mulțimi.

Pentru un manager din domeniul educației, este foarte importantă raportarea la modernitate, cunoscând mijloacele trecutului. Este important ca acesta să știe să diferențieze între alternative, să fie la curent cu schimbările din ce în ce mai rapide și să poată  utiliza mental cele două tipuri de configurații ideale care pot constitui domeniul unei autorități: pe cea constituită din directive, dar mai ales pe cea constituită din propoziții.  Prima este autoritatea superiorului, autoritatea deontică, iar cea de-a doua este autoritatea științei, sau, după etimologia greacă, autoritatea epistemică.  Este de dorit ca orice manager să posede ambele tipuri de autorități, însă în cadrul activității managerial-educaționale, autoritatea epistemică este emblema pregătirii și a inspirației unei persoane aflată în postura de a motiva și conduce o echipă de cadre didactice, la rândul lor specializate, către o viziune, un rost al schimbării și un model al originalității.

 

Preluare din teza de doctorat ”Valori, conduite experiențiale, atitudini și reflecții inovatoare privind formarea managerilor educaționali”, Drăguș, M., 2015

  • Unsplash
Rate this blog entry:
Medicul Cătălin Cîrstoveanu: „Toată viața mea a în...
În situațiile de cooperare, ceilalți depind de suc...