Revista Didactica Genesis

Anna Rapunzel și Broscuța Oac -Tiridim

frog

Ce preferați mai mult: să citiți o poveste copiilor voștri sau să inventați una? Răspunsul diferă: din punctul meu de vedere a citi o poveste este un lucru mai ușor dar din punct de vedere al copiilor cele inventate sunt cele mai bune. Și dacă se întâmplă să fie ei personajul principal atunci este și mai bine.

La lucru deci! Subiectul? Ușor de găsit căci întâmplările din viața fiicei mele pot deveni surse inepuizabile. Deseori  folosesc prilejul de a o determina să nu-i fie frică de anumite lucruri transformând personajul principal într-o fetiță curajoasă.

Și cum sărbătorile de Crăciun sunt cea mai bună ocazie de a povesti  vă scriu și eu una.

Era o zi frumoasă de vară, Buni Ema era la bucătărie și pregătea  ciorbița preferată pentru Anna- Sophie.

Cocoțată pe un scaun tras aproape de geam, Anna- Sophie privea nucul din fața bucătăriei, unde o veveriță  jucăușă căuta o nucă proaspătă.

Deodată…



  • Ajutor, Ajutor! Strigă Anna -Sophie. O muscă, o muscă mare!

Buni Ema se opri din tăiatul zarzavatului și se duse spre Anna- Sophie.

    - Unde este? se uită Buni Ema, dar nu o văzu imediat.

Buni deschise geamul mai mare și folosi prosopul de șters pe mâini drept armă de alungat muștele. Ea o ameți din două mișcări dibace de luptă contra muștelor iar aceasta ieși repede fiind învinsă.

- Gata ! spuse Buni. Dar ce, ți-e frică de muște? întrebă ea.

- Da! răspunse fetița.

- Ei atunci ai nevoie de Oac-Tiridim! spuse Buni Ema care se întoarse la zarzavatul ei.

- Dar cine este Oac-Tiridim?

- Cum nu știi cine este Oac-Tiridim? Atunci trebuie să-ți povestesc despre el, dar mai întâi să termin aici ciorbița, spuse Buni Ema.

- De ce ? întrebă Anna -Sophie.

- Altfel nu ai ce să mănânci la prânz! răspunse Buni.

- De ce ? întrebă Anna- Sophie din nou.

- Fiindcă dacă nu mâncăm, nu putem să trăim, răspunse Buni Ema.

- De ce? întrebă iar Anna -Sophie.

- Dacă nu trăim, nu existăm! dădu  Buni Ema un răspuns filozofic.

- De ce ? întrebă încă nedumerită Anna Sophie.

Buni Ema făcu o mică pauză căci cel mai greu era să-i explice  Annei- Sophie cum stau unele lucruri.

- Așa trebuie să fie! găsi ea să spună.

-Aha! răspunse Anna- Sophie și se întoarse la fereastră.

Buni Ema răsuflă ușurată căci cuvântul magic AHA fusese rostit, cuvânt care însemna oprirea șirului  DE CE.

După prânz bunica și fetița au mers în camera unde dormeau ele după-amiază, Anna- Sophie își luă perna preferată, iar Buni Ema începu o poveste:

- A fost dată o fetiță pe nume Anna- Rapunzel și avea mereu doi ani și patru luni .  Annei- Rapunzel îi plăcea mult să se joace cu o minge pe care erau Elsa și Anna din Frozen. Tot aruncând în sus mingea iată că aceasta ajunse în fântâna din fundul grădinii.

- Ajutor! Ajutor! strigă fetița.

Dar nimeni nu auzi. Anna- Rapunzel mai strigă odată. Nimic.

Dar, deodată se auzi un pleosc , lipa-lipa. Pe marginea fântânii se ivi o broscuță mică  verde cu negru.

- M-a strigat cineva ! întrebă broscuța.

-  Eu! răspunse fetița. Mingea mea a căzut în fântână acolo de unde ai ieșit tu.

-  Aha! De ce ? întrebă curioasă broscuța.

- Fiindcă am aruncat-o în sus și a ajuns jos la tine! răspunse fetița.

- Aha! Și vrei mingea înapoi? întrebă broscuța.

- Desigur! Mulțumesc! răspunse politicos Anna -Rapunzel.

- Ești o fetiță foarte politicoasă și, de aceea te voi ajuta. Alți copii nu sunt politicoși și râd mereu de mine și de picioarele mele, spuse broscuța.

- Eu nu! răspunse  Anna- Rapunzel.

Broscuța se întoarse și dintr-un salt dispăru în fântână. Fetița se așeză pe iarbă și așteptă. Deodată văzu cum mica minge zbură deasupra fântânii. Fetița alergă cât putu de repede ca să o prindă. Pe marginea fântânii apăru din nou mica broscuță.

Și jocul începu: Anna-Rapunzel arunca mingea în fântână, iar Oac Tiridim sărea în apă și o aducea.

Toată dimineața s-au jucat așa. Dar la un moment dat li se făcu foame.

 - Oac –Tiridim ți-e foame? întrebă fetița.

 - Cam mi-e foame, zise broscuța. Ce ai de mâncare?

 - Păi pizza, sau hamburger sau măzăriche?  propuse Anna-Rapunzel.

- Dar eu nu pot mânca așa ceva! spuse râzând broscuța. Să mă prezint: fac parte din familia Bactracienilor, adică a broscuțelor, iar noi nu putem să mâncăm decât ceva mic. Ne plac libelulele, muștele…

- Muștele? Îți plac  muștele ? spuse fetița uimită.  Mie nu-mi plac de loc.

- Păi uite cum facem, eu voi fi mereu cu tine de acum înainte și cum apare o muscă hap! o înghit, iar tu nu mai trebuie să chemi pe nimeni în ajutor.

Zis și făcut! Intrară în camera ei din palat, Anna-Rapunzel se așeză pe scăunelul ei cuminte, Oac -Tiridim pe celălalt scaun și așteptară mâncarea. Pe ușă intră doica fetiței aducând mâncarea pe o tavă de  argint. Când văzu broscuța mai, mai să scape tava din mână. Puse repede tava pe masă, dădu din cap și îi spuse fetiței că va trebui să mănânce singură fiindcă ea nu poate sta cu broasca asta la masă. Plecă apoi bombănind.

Deodată o muscă obraznică veni la ciorbița fetiței.

Oac-Tiridim o urmări cu privirea și când tocmai voia să se așeze pe lingura fetiței hap! o înhăță cu limba ei lungă și o înghiți .

Anna – Rapunzel aplaudă de bucurie. Oac-Tiridim făcu o plecăciune. Fetița mâncă cu poftă, iar broscuța îi povestea din lumea apelor.

Cum timpul pentru somnul de după-amiază se apropia, Anna-Rapunzel își puse pijamaua, se urcă în patul cel mare și moale, Oac-Tiridim sări și el pe o pernă apropiată și îi șopti fetiței:

- Știi, eu ar cam trebui să mă duc la fântâna mea fiindcă nu pot sta prea mult fără să-mi ud pielea!

- De ce? întrebă curioasă fetița. Doar nu ești pește, sigur ești un prinț și când o să fiu mai mare te vei transforma și vom fi buni prieteni.

Atunci, Oac-Tiridim începu să orăcăie așa de tare încât Anna -Rapunzel se sperie. De fapt, așa râdea broscuța...

- De ce râzi așa de tare? se miră fetița.

- Anna-Rapunzel, eu chiar m-am transformat, dar niciodată nu voi deveni un prinț.

- Dar cum te-ai transformat? vru să știe Anna-Rapunzel.

- Hai, pune capul pe perna ta preferată și ascultă atentă aici povestea nașterii mele.

Nu demult, mami și tati s-au hotărât să aibă și ei copii. Așa că au coborât pe malul lacului unde locuiau și au căutat sub apă o tulpină de nufăr. Nufărul este o floare care crește din apă și este foarte frumoasă. Părinții mei au vrut ca noi să vedem cel mai frumos lucru de pe lac atunci când ne vom naște, dar și să ne ferească de dușmanii care voiau să ne mănânce.

Aici, la rădăcina nufărului galben mami a scos o făcut de oușoare, pe care tati le-a fixat bine, cu o substanță făcută de el, special pentru acest eveniment. Astfel agățați de tulpină, am stat în ouăle noastre până când am fost puternici și am putut să ieșim din ele. Vorbesc despre mai mulți fiindcă noi suntem mai mulți frați și surori.

Când am ieșit aveam corpul unui peștișor și așa am rămas până am crescut mai mare. Mă numeam mormoloc. Fiind peștișori nu puteam să stăm prea mult pe pământ ci doar scoteam gura, luam puțin aer și ne întorceam în apă. Pe atunci nu aveam plămâni ci branhii. Ce sunt astea te întrebi? Ele ne ajută să respirăm plămânii când suntem pe pământ, branhiile când suntem numai sub apă.

Dar iată că, au început să-mi crească piciorușe iar codița mea de pește se micșora pe zi ce trecea. În curând nu mai aveam codița ci patru picioare cu labe de înot. Atunci am putut să ies la suprafață și să văd lumea din jur. Da așa a fost.

Oac-Tiridim terminase de povestit. Se uită spre fetiță, dar Anna-Rapunzel dormea liniștită și visa la micul prinț cu care se juca de-a v-ați- ascunselea.

  • Pixabay
Rate this blog entry:
De multe ori, inteligența nu este suficientă pentr...
Când un profesor devine magician