Revista Didactica Genesis

A minți este o abilitate ca oricare alta și toți copiii învață să o folosească

Motto:

Omului i s-a dat o limbă cu care să poată vorbi şi cuvinte cu care să poată să îşi ascundă gândurile."
Proverb unguresc

Disimularea face parte din condiţia umană. Conform unor cercetări recente, se pare că minciuna este un mecanism care ţine de supravieţuire şi că s-au evidenţiat chiar anumite zone ale creierului care se activează atunci când spunem o minciună sau când avem un comportament înşelător. Pentru orice părinte poate fi un motivde dezamăgire şi stres să găsească la el acasă un mic Pinocchio, mai ales pentru că, de multe ori, nu ştie ce să facă pentru a pune capăt problemei.

❖A spune minciuni face parte dintr-o etapă în creşterea copiilor?

❖Care sunt consecinţele?

❖Ce putem face pentru ca ai noştri copii sau elevi să depăşească această etapă şi să valoreze onestitatea?

❖Care sunt cele mai bune strategii pentru a învinge această ispită?

❖Trebuie să-l pedepsească? Ar fi de ajuns cu o mică "predică"?

❖Până la ce vârstă se consideră normal să spună câte o minciunică?

Acestea şi alte întrebări şi le pun părinţii destul de des.

Minciuna e legată de inteligenţă", explică doctorul Victoria Talwar, profesor la Universitatea McGill din Montreal şi expert în comportamentul copiilor.

Deşi considerăm sinceritatea ca virtute incontestabilă a copiilor mici, se pare că aceştia se pricep mai bine la minţit. Un copil care urmează să mintă trebuie să distingă adevărul, să conceapă o realitate alternativă şi să fie în stare să „vândă" noua realitate altei persoane.

Prin urmare, a minţi presupune atât o dezvoltare cognitivă avansată, cât şi instrumente sociale de care sinceritatea pur şi simplu nu are nevoie.

Majoritatea părinţilor îşi ascultă copiii minţind şi se gândesc că sunt prea mici ca să înţeleagă ce este o minciună şi faptul că e greşit să o spună.

Pur şi simplu presupun că vor înceta când vor mai creşte şi vor învăţa să facă aceste distincţii. Talwar a descoperit însă că lucrurile stau exact invers: copiii care înţeleg devreme nuanţele între minciună şi adevăr folosesc aceste cunoştinţe în avantajul lor, fiind mai predispuşi să mintă atunci când au ocazia.

A minți este o abilitate ca oricare alta și toți copiii învață să o folosească.

Minciuna, farsa, păcăleala, fabulaţia sunt noţiuni care exprimă în cele din urmă acelaşi lucru: un comportament în mod intenţionat fals.

Minciuna este o conduită de eschivare, în general destinată să evite o mustrare.De multe ori, în mod inconştient, părinţii îşi învaţă proprii copii să mintă, prin promisiunile zilnice care nu sunt îndeplinite. Dacă un copil va fi pus să mintă că unul dintre părinţi nu este acasă, atunci când este căutat de o persoană nedorită, greşeala va fi dublă, elnu va fi învăţat doar să mintă , ci este învăţat că poate trece peste obligaţiile sociale, recurgând la minciună. Copiii nu sunt naivi, surzi sau orbi. Pe măsură ce se dezvoltă psihic, ei vor să ştie totul şi sunt de preferat discuţiile oneste, pe înţelesul lor, fără a ambala realitatea în minciuni.

Una din multele întrebări care se pot formula pe marginea acestui subiect este: ,, La ce vârstă este un om capabil să spună prima minciună? "

Există convingerea că cel târziu la un an copilul prezintă comportamente înşelătoare, plânsul fiind primul mijloc de comunicare, dar şi cel de care se foloseşte pentru a obţine favoruri.

Medicii psihoterapeuţi susţin că în jurul vârstei de 5 ani este posibil să ne confruntăm cu ,, perioada minciunii" din viaţa copilului. Limbajul este instrumentul prin care minciuna capătă consistenţa şi mai mare. Nu se poate spune despre un copil că minte cu adevărat decât în momentul în care acesta devine conştient de faptul că, minţind, el induce o falsă convingere. Acum copilul şi-a dobândit conştiinţa de sine, este capabil să facă diferenţa între adevăr şi minciună , între real şi imaginar, între obiect şi reprezentarea lui mentală. Vârsta la care se întâmplă acest lucru poate varia de la 3/4 ani la 8/10 ani.

Primii paşi ai formării deprinderii de a minţi sunt:

➢Îşi ghidează instinctele după principiul ,, aşa vreau eu". Copilul va încălca toate regulile unui joc fără a avea habar de semnificaţia gestului, fără a se ascunde. Mai târziu, va trişa cu bună ştiinţă.

➢Va improviza diferite poveşti, dezvoltându-şi astfel imaginaţia şi limbajul necesar pentru a fabula. E bine pentru început, este o perioadă normală, dar nu trebuie încurajat, ci ajutat să înţeleagă diferenţa dintre real şi ireal, dintre realitate şi imaginaţie.

➢Ţine un secret. Pe de o parte, este distractiv şi instructiv, pe de altă parte, este riscant, putând degenera totul într-o minciună foarte gravă.

Prima minciună este un pas important în dezvoltarea conştiinţei de sine.

Psihologii consideră că ,, fabulaţiile" şi ,, exagerările" micuţilor nu pot fi luate drept minciuni în adevăratul sens al cuvântului , atât timp cât ele se manifestă până la vârsta de 6 / 7 ani şi nu ridică motive de îngrijorare. Copilul îşi testează limitele.

Prima minciună este un pas important în procesul de socializare.

Copilul învaţă să se adapteze la mediu, să se integreze în societate sau în grupurile cu care intră în contact. Apare aşa-zisa ,,minciună socială" necesară pentru o bună convieţuire în societate. Copilul va învăţa de la părinţi sau din altă parte că uneori este mai bine să spui o minciună decât adevărul gol-goluţ.

Se disting 3 etape mari ale minciunilor, în funcţie degradul de fabulaţie:

3-6 ani - perioada ludică, cea în care copilul nu face distincţie între fabulaţia din jocuri sau poveşti şi cea conţinută într-o minciună reală.

6-8 ani - perioada combinată, când descoperă că o parte din fantezismele ludice au corespondent şi în viaţa de zi cu zi, fiind şi momentul în care un copil, condus greşit sau lăsat intenţionat ,,de capul lui" face pasul către minciuna intenţionată.

după 8 ani - perioada minciunilor elaborate, când ştiu că ceea ce fac este rău, dar îşi urmăresc totuşi scopul şi mint pentru un folos oarecare.

Există mai multe tipuri de minciuni la copiii de peste 6 ani. Minciunile pot fi împărțite dupa motivul pentru care apar:

Minciuna utilitară - este minciuna prin care copilul se asigură că îndepărtează anumite consecințe care apar în mod natural din partea părinților după un comportament indezirabil. Un exemplu clasic în acest caz este minciuna privind notele de la școală. Copilul minte că a luat o notă mai mare la o anumită materie sau că învățătorul/profesorulnu le-a adus lucrările la matematica. Motivele pentru care el alege să mintă sunt evidente, în acest caz dorește să evite o pedeapsă. Un alt motiv mai puțin evident poate fi însă și dorința de a nu da greș în fața părinților, dorința de a nu dezamăgi.

Minciuna compensatorie - acest tip de minciună se referă la minciunile prin care copilul "înfrumusețează" realitatea din jurul său, atribuie familiei sau parinților valori sau calitaăți pe care aceștia nu le au, iși atribuie merite școlare sau premii neobținute. Este foarte important de știut că acest tip de minciună se datorează în primul rând unui respect scăzut de sine și unei nesiguranțe pe care copilul o simte din partea familiei, a mediului înconjurator. Acest tip de minciună releveaza uneori tulburări psihopatologice.

Mitomania - este latura extremă a minciunii și se referă la acei copii care trăiesc cel mai adesea în fantezie și nici măcar ei nu iși mai pot da seama de distincția între minciună și realitate. În cest caz minciuna își atinge latura sa patologică și este necesară intervenția unui specialist.

În cazul în care descoperim că micuțul nostru minte constant în anumite aspecte sau că minciuna nu este ceva total ocazional, este foarte important să avem în vedere consecințele pe care el le are din partea noastră datorită acestor minciuni. Este important ca micuțul să aibă consecințe constante dacă minte, consecințe moralizatoare, dar este foarte important ca aceste consecințe să nu fie excesive pentru că astfel minciuna devine un cerc vicios (copilul alege să mintă pentru a ascunde o alta minciună mai veche).

Este foarte importantă în acest caz și puterea exemplului. Dacă noi ca adulți suntem nevoiți sau alegem să mințim în anumite contexte, nu trebuie să facem acest lucru în fața copilului, noi suntem exemplul lui cel mai demn de luat în seamă.

Întrebând copiii asupra motivelor pentru care nu trebuie să minţim, Piaget a identificat trei stadii:

➢pană la şase ani, subiecţii consideră că nu trebuie să minţim pentru că vor fi pedepsiţi;

➢de la şase la opt ani, subiecţii consideră că nu trebuie să minţim fiindcă aceasta este o faptă rea;

➢începând cu vârsta de zece ani, copiii răspund că minciuna dăunează afecţiunii şi bunei înţelegeri.

Toti copiii mint, însă unii mint mai mult decât ceilalți. Există și explicații pentru ,,apetența'' diferită pentru minciună, iar un observator atent ar putea "ghici" care copil este predispus să mintă mai mult. Diferența majoră constă în starea emoțională de bine a copilului. Copiii care sunt mincinoși cronici nu se simt bine cu ei înșiși.Mințitul repetat și excesiv poate fi semnul unor probleme emoționale mai serioase care trebuie tratate diferit atât de părinți cât și de profesor, psiholog, etc.

Andre Berge, fără a intenţiona o clasificare, enumeră următoarele cauze ale minciunii:

➢nevoia de afecţiune,

➢dorinţa de a fi lăudat şi admirat,

➢intenţia de a obţine anumite favoruri, nevoia de bani, dorinţa de a ieşi de sub controlul şi autoritatea părinţilor,

➢plăcerea de a minţi,

➢unele confuzii,

➢anturajul.

Minciuna are o strânsă legatură (inclusiv in cazul copiilor) cu controlul informației. Copiii își dau seama repede că este avantajos să controlezi informația și își pot face un obicei din asta. În mod normal, odată cu creșterea și maturizarea, copiii învață că este la fel de avantajos și un anumit grad de credibilitate, iar minciuna va fi un instrument folosit mai rar. Dacă totuși persistă, o discuție cu un specialist poate fi o idee bună.

Proverbe şi aforisme despre minciună

●„Pata pe care o lasă o singură minciună nu poate fi ştearsă de o sută de vorbe adevărate." (Abu Shakur Balkhi)

●„Când cineva minte, fă-te că-l crezi. Atunci, el devine îndrăzneţ, minte mai tare şi se demască"

●„Minciuna e vacanţa adevărului." (Lucian Blaga)

●„Adevărul aşteaptă. Numai minciuna e grăbită"

●„Dacă nu poţi să accepţi adevărul din exterior, ai să te împaci cu minciuna din interior." (Rabindranath Tagore)

●„Fără sinceritate, nu faci nimic. Oricât de şiret şi iscusit vei fi, oricât de bine ştii să ticluieşti şi să sulemeneşti minciuna, ea rămâne tot minciună. Vei înşela un om, o generaţie, două. Dar timpul nu vei putea înşela." (Alexandru Vlahuţă)

Din Legile lui Murphy pentru un părinți :

1. Speră în tot ce poate fi mai bun!

2. Pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău!

3. Iubeşte-i, indiferent ce va fi!

Ed. Alexandra Nistor


Bibliografie:

  1. Zlate, M – Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Pedagogică, Bucureşti, 1972
  2. Zlate, M – Introducere în psihologie, Casa de Editură şi presă "Şansa" Bucureşti, 1994
  3. Wallon, H – Evoluţia psihologică a copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
Rate this blog entry:
Cum îl încurajezi pe copil să fie creativ
Un aspect al legislației internaționale privind pa...